S-a scris mult, foarte mult despre ce s-a întâmplat pe 30 octombrie la Colectiv. Nici nu știu cum să-i zic… I s-a spus incendiu, eveniment, dramă, tragedie, carnagiu… Cred că nu ne ajung cuvintele ca să cuprindem toată durerea acestei zile și a celor ce vor urma.
Cred că după ziua de vineri nimic nu va mai fi la fel. Nu politizez, aici nu e loc de politică sau de aruncat vina. Dar nu pot să nu mă gândesc că se putea întâmpla oricăruia dintre noi: ție, mie, copiilor noștri, surorilor sau prietenilor apropiați. Mă bântuie chestia asta de zile întregi și primul gând cu care mă trezesc, de vineri încoace, este: bine că sunt în viață și ai mei la fel!
Am fost la zeci de concerte și am intrat de nenumărate ori în cluburi precum Colectiv: în Mojo, Martin, Club A, Fire, Expirat, Control, Fabrica, Interbelic și câte altele. De nu știu câte ori! Cea mai mare frică a mea e cea de cutremure. Nimic nu mă îngrozește mai mult decât cutremurul și uneori – de puține ori -, când intram în cluburile astea, mă întrebam ce naiba facem dacă ne prinde cutremurul ăla mare într-o hrubă dintr-un subsol cu o ieșire micuță, în vârful unei scări la fel de strâmte. De foc nu mi-era așa de frică. Pentru că mă gândeam: patronii știu de fac, au luat toate măsurile, respectă regulile minime, dacă e ceva, scăpăm sigur.
Unii nu au scăpat. Nu mi-am imaginat că pereții unui club în care se cântă live nu sunt ignifugi. Sincer. Nu mi-am închipuit că un astfel de club poate depăși capacitatea de trei, patru sau cinci ori. Nu mi-am imaginat că ușa de la intrare era singura cale de evacuare. Nu am crezut că se pot folosi artificii în interior, fără prezența unui pompier care știe ce să facă atunci când focul o ia razna. Și nici că nu au la îndemână extinctoare care să funcționeze. Și multe altele, pentru care nu îmi ajung cuvintele să le înșir aici, dar care au dus la o dramă ce a schimbat cursul vieții multor oameni.
Nu caut vinovați, pentru că nu e locul și nici momentul. Dar, într-o formă supremă de egoism, nu pot să nu mă gândesc la faptul că astfel de tragedii se pot întâmpla oricând, oricăruia dintre noi. Copiilor noștri. Mă frământă gândul ăsta și aș face orice să nu se mai întâmple. Ce? Nu prea știu. Am dus medicamente la spital, am fost la marșul tăcerii, am donat prin sms, o să ies din nou în stradă de câte ori va fi nevoie. Dar nu e de ajuns. Parcă nu ne aude nimeni. Cum spuneam, nu politizez, dar trebuie să se schimbe ceva. Trebuie să schimbăm ceva, măcar în memoria atâtor oameni care și-au pierdut viețile într-un mod îngrozitor în incendiul de la Colectiv.
Nu îmi stă în obicei să compar Bucureștiul cu capitale din țările dezvoltate, dar, știți ce? De ce să nu compar? Au trecut 26 de ani de la Revoluție. Douăzeci și șase! Nu credeți că e momentul să ne comparăm cu orașele Europei de Vest? Sau măcar cu Europa Centrală! Praga, Budapesta sau Varșovia, care au trăit în comunism, sunt departe de București. Ca să nu mai zic de orașe din Slovenia sau Croația, tot foste zone comuniste. Am fost în multe cluburi și am asistat la concerte și în alte țări. Zâmbeam cinic când vedeam anunțurile: capacitatea acestui local este de 80 de persoane. PENTRU CĂ AȘA SPUNE LEGEA. Sau: nu aveți voie să treceți de această linie. PENTRU CĂ AȘA SPUNE LEGEA. Și – culmea! – nimeni nu trecea! Ha-ha, spuneam în gândul meu, veniți în București să vedeți câți oameni pot intra într-un club ca ăsta. Sau ce ușor se poate trece de linia aia galbenă… Chiar dacă AȘA SPUNE LEGEA. Fentarea legilor e la rang de artă în România și este principalul motiv pentru care acești oameni au plătit cu viața.
Aș vrea ca această zi tristă de 30 octombrie să schimbe ceva. Să fie un nou punct de pornire. Să se dea legi care să se respecte și să punem umărul toți la asta.
FOTO: Marius Sabău, icarexposure.ro
Da, multumesc Iana!