După ce s-au stins luminile pe scena Arenei Naționale, m-am simțit ca atunci când te desparți de cineva drag, pe care nu știi dacă sau când o să-l mai vezi. Și de care știi că o să-ți fie tare dor. Mă gândeam să fug, să îmi cumpăr bilet pentru duminică, la Belgrad, sau pentru 21 mai, la Budapesta, dar o să mai aștept încă puțin, până în iulie, când vor cânta la Rock Werchter.
Îmi vine greu să descriu în cuvinte concertul Depeche Mode de la București, de miercuri, 15 mai 2013. A fost frumos. A fost incredibil de frumos. Playlist-ul, trupa, scena, sunetul, publicul, stadionul, organizarea – totul a fost fără cusur. Sau, cel puțin, eu nu am găsit niciun defect. Este al patrulea concert Depeche Mode pe care îl văd și pot să-l compar cu Muse, Coldplay, Kings of Leon, Snow Patrol, Florence and The Machine, Killers, Garbage, Pulp și mulți alții live, sau cu orașe precum Paris, Porto, Barcelona, Munchen și altele. Dar ca la concertul Depeche Mode de acum nu m-am simțit nicăieri.
Am ajuns pe stadion pe la ora 19.30 și a fost prima dată când am văzut Arena Națională. Mi-a lăsat o impresie foarte bună și pot să spun că nu e cu nimic mai prejos, atât cât mă pricep, față de alte arene din Europa pe care le-am văzut. Nu am stat la cozi la intrare sau la băutură, cum s-a întâmplat în alte situații, și am ajuns rapid în zona Gazon A. Aș fi vrut să stau lipită de scenă, să nu pierd nicio grimasă de-a lui Dave Gahan, dar știu, din proprie experiență, că de aproape nu se văd bine toate efectele luminoase și nici nu se aude perfect, așa că am renunțat. Pe la 19.45, așa cum era anunțat, au intrat pe scenă ce de la F.O.X., o trupă britanică mai nouă, care cântă electro, dar care nu m-a impresionat deloc. Probabil din cauza emoțiilor, a neastâmpărului și, mai ales, a așteptărilor pe care mi le făcusem din toamna lui 2012, de când am cumpărat biletele pentru concertul Depeche de la București. Nu mai aveam răbdare, voiam să înceapă odată!
Timp de o oră, m-am gândit la camera mea de la 16 ani, cu pereții tapetați cu postere cu cei patru Depeche Mode (Dave, Martin, Andy și Vince), la casetele (originale, cu versuri!) aduse din străinătate pe la sfârșitul anilor ‘80, la banca din clasa a noua, pe care scria mare, cu carioca roșie, Violator, spre mirarea profesorilor, la depechotecile din București, din anii ’90 – lângă Patria sau pe Iancu de Hunedoara – la blugii rupți și bandana ieșită din buzunarul de la spate, gecile de piele, conflictele dintre rockeri și depechari de la Romană, la bairamurile la care ascultam numai Depeche și… s-a făcut 20.45! Muzica de fundal s-a oprit, lumea a început să aplaude, s-au stins luminile și… Welcome To My World!
“Welcome to my world, Step right through the door, Leave your tranquilisers at home, You don’t need them anymore.
All the drama queens have gone, And the devil got dismayed, He packed up and fled this town, His master plan delayed.
And if you stay a while, I’ll penetrate your soul, I’ll bleed into your dreams, You’ll want to lose control.”
Lose control, da. Sunt cele mai frumoase și cele mai potrivite versuri cu care puteau să înceapă show-ul. Cum să nu-ți pierzi controlul când auzi vocea lui Dave, pe cea a lui Martin și vezi cât de cool e Fletch acolo, cuminte, în spate? Cum să rămâi cu capul pe umeri și picioarele pe pământ când auzi, live, în București, în aer liber, cu un sunet impecabil, la o temperatură ideală, Walking In My Shoes?
Concetul a început în forță, cu trei piese pline de ritm: Welcome to My World – după care Dave ne-a salutat așa de frumos! -, Angel și Walking In My Shoes. Deja, din acel moment, toată lumea cânta și dansa, se întunecase complet și efectele luminoase se vedeau perfect. Show-ul a continuat cu Precious, apoi Black Celebration – o piesă mai veche, din 1986. God, melodia asta are 27 de ani, mă gândeam, și tot sună atât de bine! Și tot bine arăta și Dave, care, după primele melodii, și-a dat jos sacoul și a rămas în vesta neagră – trademark-ul său. Deși ridat, la cei 51 de ani și prin câte a trecut – ca să enumăr doar moartea clinică, supradoze, o operație recentă, tratament împotriva cancerului și muuulte altele – Dave este so hot! Și într-o formă de zile mari, mult mai bună decât era în 2009, când l-am văzut în concert la Viena. S-a văzut mai ales spre finalul concertului de acum, când a renunțat și la vesta neagră!
Revenind, playlist-ul Depeche Mode a continuat cu piesa mea preferată din toată discografia lor: Policy of Truth. Din nou, am uitat versurile, aveam un nod în gât și o bucurie imensă. Preț de câteva secunde m-am oprit din dansat și din cântat, am închis ochii și m-am gândit: Depeche Mode cântă live în fața mea, acasă, la București. Policy of Truth. Live.
Mai departe am ascultat, plutind parcă în altă dimensiune, Should Be Higher și Barrel of a Gun, după care Dave s-a retras puțin și i-a făcut loc pe scenă lui Martin Gore. Care a interpretat, atât de lin, de pur și de armonios Higher Love și When the Body Speaks. Omul acesta este atât de talentat, de modest și de interesant, cum rareori se întâmplă în cazul starurilor.
Cu o vestă nouă și împrospătat, Dave a revenit pe scenă și a reînceput delirul, după întreruperea de ritm din timpul melodiilor cântate de Martin. Am ascultat Heaven și Soothe My Soul (ambele niște piese demențiale, de pe noul album, Delta Machine), A Pain That I’m Used To, A Question of Time, Secret to the End și… bum! Enjoy The Silence și Personal Jesus – însoțite, fiecare, de niște efecte luminoase extraordinare. În acel moment cred că nimeni nu stătea jos, toți cei 45.000 de oameni veniți la concert, plus cei angajați dansau și cântau. Toată lumea știa versurile, toți aplaudau și răspundeau la îndemnurile lui Dave. Ca niște animăluțe care se mișcă sau răspund la comandă. Cum să nu o iei razna când vezi zeci de mii de oameni care se mișcă și cântă la unison, în fața ta?
După Goodbye – de asemenea, o piesă foarte puternică, ritmată, dark, așa cum îi place lui Dave – s-au retras de pe scenă. I-am aplaudat câteva zeci de secunde, care au părut zeci de minute, știam că urmează bis-ul și mă rugam să cânte Home și să fie mai mult de trei piese. A reapărut Martin, în isteria publicului, și atunci am fost fericită: știam că urmează Home. Din nou, sound-ul vocii lui Martin: lin, armonios, perfect. După Home au revenit și Dave și Fletch pe scenă și au mai cântat Halo, Just Can’t Get Enough, I Feel You și, desigur, Never Let Me Down Again, cu marea de brațe care se mișcă în același ritm, un alt trademark al lor. Ce puteai să îți dorești mai mult?
Și-au luat la revedere cu multă, multă căldură. Sunt sigură că le-a plăcut publicul din România, pentru că este primitor, cald, ascultător. Fiindcă nu am avut parte de zeci de concerte în tinerețe, ca europenii, reacționăm cu totul altfel – mult mai bine – în fața formațiilor de top, idolii adolescenței noastre comuniste. Străinii sunt obișnuiți, uneori chiar blazați, iar de pe scenă cred că se simte asta.
Știam că Never Let Me Down este întotdeauna ultima piesă din orice concert al lor și că nu mai ies pe scenă după ea, dar am aplaudat, timp de câteva minute, alături de alte mii de oameni. Trecuseră mai bine de două ore și cântaseră 22 de piese. Printre care și preferatele mele. Ce altceva poți să îți mai dorești?
Nu am făcut decât vreo trei fotografii, cu telefonul, și nu am înregistrat nimic. Pentru că am vrut să nu ratez nicio secundă din concert, să fiu mereu atentă la fiecare mișcare a lui Dave, la fiecare sunet, fiecare pixel și secvență luminoasă. Am vrut să simt totul, prin toți porii, cu urechile, cu ochii, cu creierul, cu inima, cu tot corpul.
După ce s-au stins luminile pe scena Arenei Naționale, m-am simțit ca atunci când te desparți de cineva drag, pe care nu știi dacă sau când o să-l mai vezi. Și de care știi că o să-ți fie tare, tare dor.
S-ar putea să vă placă și:
Depeche Mode cântă la București pe 15.05.2013
