Vacanță inedită: escaladă în Dolomiți

M-am îndrăgostit de Dolomiți… cuvintele nu sunt de ajuns pentru a descrie ce am simțit; poate că pozele reușesc să reflecte, într-o oarecare măsură, splendoarea acestor munți superbi. Sunt fragmente din impresiile de vacanță ale Cristinei Dobre, o prietenă care s-a întors, recent, din Dolomiți. Chiar fotografiile uimitoare despre care vorbește m-au făcut să o rog să-mi spună mai multe despre această escapadă în Italia. A acceptat bucuroasă și a împărtășit cu noi toți o experiență incredibilă.

Pe Cristina Dobre am cunoscut-o cu ocazia taberelor pentru copii organizate de Absolut Outdoor (http://www.absolutoutdoor.ro/). Niște tabere extraordinare – de iarnă, la ski și de vară, pe munte – în care copiii se simt foarte bine și au numai lucruri bune de învățat. După ultima tabără din vara lui 2012, în luna august, Cristina a plecat în vacanță și, la întoarcere, am văzut niște fotografii uimitoare. Am rugat-o să îmi spună mai multe despre călătoria în Dolomiți (Italia) și, cu mare plăcere, a acceptat!

Trebuie să știți că atât Cristina, cât și soțul ei, Valentin, au experiență serioasă în escaladă și traseele pe care le-au făcut nu sunt pentru cei neexperimentați.

O las pe Cristina să vă descrie, cu propriile cuvinte, experiența unei vacanțe minunate și îi mulțumesc pentru că a avut răgazul să împărtășească cu noi această călătorie extraordinară.

Dolomiții, un vis mai vechi

“Dolomiții sunt un vis mai vechi de-al meu, pe care l-am tot amânat și răs-amânat, trăindu-l și planificându-l din pozele și discuțiile cu mai mulți prieteni de-ai mei, care veneau foarte entuziasmați și foarte hotărâți să se reîntoarcă. Așa că vara aceasta am ales ca destinație Cortina D’Ampezzo, în detrimentul Madonnei di Campiglio, pentru simplul motiv că turele din jurul Cortinei se pot face lejer într-o singură zi, fără a fi nevoiți să înnoptăm la refugii. Așa că imediat dupa ultima tabără, pe 22 august 2012, am plecat împreună cu Vali spre Cluj, de unde urma să o luăm pe sora mea și pe prietenul ei. Împreună am făcut un mic ocol spre Baia Mare, pentru pentru a lăsa în grija mamei mele pisicuța găsită de copii în tabără, iar pe 23 august, dimineața, la ora 6.30, am purces la drum.
Am pornit cu mașina mea, un Ford Fusion 1.4 pe motorină, cu un Thule deasupra, pentru a face față mormanului de bagaje, dat fiind că urma să ne oprim la întoarcere câteva zile și în Croația, ca să lenevim la plajă.

Consultând Via Michelin înainte de plecare, am văzut că ne așteptau 1300 de km până în Cortina, dintre care 950 pe austostradă, așa că fiind trei șoferi, ne-am ambiționat să-i facem fără oprire (mă rog, cu opririle de rigoare pentru a alimenta, pentru mâncat și mers la toaletă). Am ieșit, așadar, prin vama Petea, după ce am făcut plinul și am tăiat-o spre Nyiregyhaza, de unde am intrat pe autostrada M3. Am ocolit Budapesta pe centura M0 și am continuat pe M7, spre Balaton. Am ales apoi să nu părăsim autostrada și am ieșit în Slovenia prin vama Pince, am urcat înspre Graz, apoi Klagenfurt și Villach. De aici aveam două variante pentru a intra în Italia și, respectiv, pentru a ajunge la Cortina (distanța era cam aceeași). Una prin nord, spre Spittal an der Drau, cu intrarea în Italia prin Sillian. A doua, pe care am și urmat-o, prin Tarvisio, cu intrare în Cortina dinspre San Vito di Cadore.

Am ales să stăm în camping, nu doar din motive de ordin financiar, ci și pentru plăcerea de a dormi în cort. Nu am dus lipsă de nimic: toaletele din camping erau extraordinar de curate, apă caldă non stop la dușuri, mașini de spălat rufele, loc de spălat vasele, loc de luat masa și piscină.
Pe ruta aleasă de noi, ne așteptau la intrare trei campinguri: Rocheta, Dolomiti și Cortina; toate trei deschise pana la 11 seara. Tarifele – aceleași peste tot. Am ajuns pe la 21.30 și am ales să stăm în campingul Dolomiti, deoarece era cel mai puțin aglomerat. La final am plătit undeva sub 11 euro de persoană/noapte, cu tot cu taxa de cort și mașină.

Cortina D’Ampezzo – un orășel rupt dintr-o poveste

Prima dimineață în Camping Dolomiti

Atenție: motorina și benzina sunt foarte scumpe în Cortina: 1,84 euro/l, spre deosebire de Slovenia, unde costă 1,42 euro/l.

Despre trasee și grade de dificultate

Am venit aici pentru via ferrata, așa că a doua zi, după ce am achiziționat un ghid cu toate traseele de via ferrata accesibile din Cortina, am purces la drum. Am văzut în ghid că traseele de via ferrata au grade de dificultate între 1 și 5 – de la foarte ușor, la foarte dificil și complex, care se pretează celor cu experiență în escaladă. Celor care se încumetă la așa ceva, vreau să le spun că nu prezintă absolut niciun risc. Pe lângă hamul cu kitul de via ferrata (pe care, între noi fie vorba, l-am avut, dar nu l-am folosit în niciun traseu), este foarte importantă casca, deoarece cei aflați în traseu pot declanșa avalanșe de pietre, dacă sunt neatenți. Foarte importante sunt și mănușile (cele de bicicletă, fără degete, sunt ideale), pentru că în permanență mâinile sunt pe cablu.

Am făcut patru trasee: Astaldi, Lipella, Olivieri și Ivano Dibona, cel mai greu – dar și cel mai frumos – fiind Punta Anna-Giuseppe Olivieri, grad 4+.

Refugiul Dibona, 2080 m

Cortina D’Ampezzo este înconjurată de mai multe grupuri de munți: Tofanele, Cristallo, Sorapis, iar personal am găsit Tofanele cele mai spectaculoase. De aceea, trei dintre cele patru trasee le-am făcut aici.

Pentru a porni în trasee, majoritatea optează pentru accesul cu mașina până la un refugiu de unde încep majoritatea rutelor, lucru pe care l-am făcut și noi. Pentru a accesa traseele din masivul Cristallo, singura opțiune pentru a nu pierde mult timp urcând pe jos și a nu ajunge extenuați în traseu este un telescaun, urmat de niște gondole mici, în formă de “tomberoane”, pentru exact două persoane, care te duc direct la 3000 de metri. Cost total: 16 euro.

Singurul lucru pe care îl regret este că am stat doar cinci zile, (dintre care una a plouat și am folosit-o pentru shopping). Următoarea destinație a fost Croația, Porec și toată lumea, în afară de mine, era nerăbdătoare să lenevească pe plajă și să se bălăcească!;-).

Am plecat cu hotărârea fermă de a mă reîntoarce la anul (minimum șapte zile), pentru a bifa ceea ce nu am reușit să fac anul acesta: Marmolda, Tre Cime di Lavaredo, Cinque Torri și altele. M-am îndrăgostit de Dolomiți… cuvintele nu sunt de ajuns pentru a descrie ce am simțit; poate că pozele reușesc să reflecte într-o oarecare măsură splendoarea acestor munți superbi.”

Epilog. Nu știu alții cum sunt, dar mie (nu mă simt prea bine la înălțime) mi se pare incredibil să te cațări, ca un păianjen, pe stânci, la 3000 de metri… Îi admir cu sinceritate pe cei care ajung să facă asta. Bravo, Cristina, bravo, Vali, vă doresc multe vacanțe frumoase de acum încolo, să ajungeți cât mai sus!