U2 live: un vis la care am visat întotdeauna, dar, până în 2015, nu a fost să fie. U2 live la Madison Square Garden, New York City, în iNNOCENCE+eXPERIENCE Tour: un vis la care nu am visat, dar care s-a întâmplat. Și încă mă întreb dacă a fost aievea.
Toată vacanța de vară în America – cele trei săptămâni la Miami, New Orleans și New York – a fost generată de turneul U2 2015: iNNOCENCE+eXPERIENCE Tour. Un titlu cum nu se poate mai potrivit pentru experiența mea, pentru că, în materie de concerte U2, până la întâlnirea cu Bono de la New York, nu aveam habar de ce sunt în stare. Am încercat, ani, de zile, să ajung la un concert U2 în Europa, dar, pur și simplu, nu a ieșit. Poate că soarta a vrut ca, la 40 de ani, să am șansa să îi văd chiar la New York, orașul meu iubit din toată lumea asta mare și frumoasă.
Acum, drept să vă spun, eu nu sunt cel mai mare fan U2. Marea mea iubire rămân Depeche Mode cu Dave Gahan, cărora le-am jurat, cândva, prin 1989, iubire veșnică. Și așa o să rămână. Poate că pe locul 2 au venit, la un moment dat, Coldplay, care au un sound mai pe placul meu. Dar U2 este altceva. U2 înseamnă mici articole semnate de Andrei Partoș în Almanahul Copiilor înainte de 1990, înseamnă Club A prin 1991, ceaiuri dansante și bairamuri prin “blocuri cedate”, cum ar spune alții. Deci U2 înseamnă altceva. De aceea, cu atât mai mult, șansa de a-i vedea live la New York este mai mult decât am putut spera vreodată, este acel cadou făcut de soartă pentru care te întrebi ce ai făcut ca să-l meriți.
U2 a lansat albumul Songs of Innocence – al 13-lea album de studio al trupei irlandeze – în toamna anului 2014, odată cu lansarea iPhone 6. Multe comentarii, acuzații de megalomanie, scuze din partea trupei și instrucțiuni despre cum să ștergi albumul din memoria telefonului. O maneveră de marketing genială, de care aveau, probabil, ambele părți nevoie, pentru a ajunge la o categorie de public pe care și-o dorea fiecare. Am beneficiat, ca mulți alți consumatori – cu bucurie nespusă! – de această manevră și… m-am bucurat, dar atât. Nu-mi suna nimic nou, special, extraordinar, wow! Dar mi-am amintit, apoi, că la fel s-a întâmplat și cu albumele lansate în ultimii 3-4 ani de Depeche Mode, Kings of Leon, Muse sau Coldplay, pentru ca, apoi, să nu mă mai satur de piese. Ba, mai mult, am început să le iubesc. La fel s-a întâmplat și cu Songs of Innocence. Vechile acorduri de chitară, aceeași voce, pe versuri noi, cu teme noi, studiate, într-un album circular, complet, cu cap și coadă, care sună oricum – dar nu comercial, cum au acuzat unii. Songs of Innocence este Albumul de care avea nevoie trupa acum, la ceva mai mult decât maturitate, cu Sleep Like a Baby Tonight – un referen obsedant -, cu Iris – piesa plină de emoții, dedicată mamei lui Bono, care a murit în 1974, când Bono avea doar 14 ani – sau Every Breaking Wave – o piesă aparent lejeră, dar atât de profundă, serioasă, care mie, personal, îmi place cel mai mult dintre titlurile noului album.
Revenind la concert, nu aș vrea să intru în detalii legate de organizare, pentru că… nu există aceste detalii. Madison Square Garden este locul perfect pentru astfel de evenimente. Ne-am dus, ca românii, cu o oră înainte să înceapă concertul, și nici urmă de coadă la intrare, înghesuială, cozi la bere, la apă, toalete sau mâncare. Ne-au întâmpinat niște domni respectabili, îmbrăcați la patru ace, care ne-au condus la locurile noastre, ne-am luat bere, doamna de la bere a crezut că sunt sora fiicei mele de 11 ani, mi-a cerut pașaportul ca să-mi dea bere – asta este o practică uzuală, deci luați-vă la voi actele ori de câte ori vreți alcool în SUA – și la 20.15 FIX Bono, The Edge, Adam și Larry au intrat, printre spectatori, pe scena Madison Square Garden. Au intrat, printre spectatori, pe scena Madison Square Garden. Au intrat, printre spectatori, pe scena Madison Square Garden. Nu repet aiurea, mi-a luat un minut să procesez această mișcare deloc așteptată, pentru că și-au făcut apariția printre fani, pur și simplu, lăsându-ne cu gura căscată. Au început, cum era de așteptat, cu prima piesă de pe noul album, The Miracle (Of Joey Ramone).
A urmat Two Hearts Beat as One și mi-am luat mâinile de la gură, am descleștat maxilarul și mi-am șters lacrimile de fericire abia la a treia melodie: Uno, dos, tres… catorce… Vertigo! Mi-au trebuit câteva minute bune ca să înțeleg că U2 era, live, adică pe bune, în fața noastră, cântând pentru noi. Am reușit să fac foarte puține fotografii și doar două filmulețe, pentru că am savurat fiecare secundă. Am stat minute în șir mută, nemișcată, holbându-mă la cei patru oameni de pe scenă care scoteau, aparent fără niciun efort, acorduri inimaginabile, într-un sunet perfect, note cunoscute și totuși atât de proaspete… Îmi construiam în minte un post despre această prestație și, la un moment dat, mi-am spus: nu mai am cuvinte. Superlativele nu îmi ajung pentru a descrie ceea ce se întâmplă aici, ceea ce aud, văd, simt… Totul a fost perfect.
Majoritatea pieselor au făcut parte – așa cum era de așteptat – de pe noul album, Songs of Innocence. Multe mesaje de ordin politic, cu trimitere directă la vechile conflicte din Irlanda, proteste la adresa consumerismului și îndemnuri sociale. Un spectacol complet, special creat pentru vremurile noastre, în care cuvinte precum Like și Share sunt mai dese decât Îmi place melodia asta sau Hai să dansăm pe piesa asta!
U2 au cântat neobosiți timp de două ore și jumătate. Pe la mijlocul concertului au avut o pauză scurtă, pentru a reveni cu și mai multă energie, cu piese vechi, “din tinerețea noastră”: Even Better Than the Real Thing, Mysterious Ways sau With or Without You.
Cum?! Fără City of Blinding Lights?! Nu se poate! Așa e, nu s-a putut fără piesa care m-a urmărit ani de zile, cea cu cu care îmi încep orice zi grea, pe care dansez când sunt supărată, fericită sau, pur și simplu, am chef să dansez. City of Blinding Lights a fost prima melodie de la bis, urmată de Where the Streets Have No Name și – desigur – One.
Am rămas cu 140 de minute fabuloase. Cu 24 de piese una și una. Cu un tricou roșu și cu un rânjet (interior) de care nu o să scap niciodată.
Din luna septembrie U2 continuă turneul în Europa. Dacă aveți ocazia, mergeți să-i vedeți, pentru că merită.
- Iată line-up-ul concertului U2 de la New York, Madison Square Garden 27 iulie 2015:
1. The Miracle (Of Joey Ramone)
2. Two Hearts Beat as One
3. Vertigo
4. I Will Follow
5. Iris (Hold Me Close)
6. Cedarwood Road
7. Song for Someone
8. Sunday Bloody Sunday
9. Raised by Wolves
10. Until the End of the World
11. Invisible
12. Even Better Than the Real Thing
13. Mysterious Ways
14. Desire
15. Angel of Harlem
16. Every Breaking Wave
17. Bullet the Blue Sky
18. Pride (In the Name of Love)
19. Beautiful Day
20. The Troubles
21. With or Without You
Bis:
22. City of Blinding Lights
23. Where the Streets Have No Name
24. One